Psihologul și influencerul: ce e bine să știți

Zilele trecute, o mamă a intrat în cabinetul meu: „Să știți că am fost și la X, specialistă în parenting. Sigur o știți, face live-uri pe Facebook, pe Instagram, și are un program de coaching parental. M-a ajutat puțin… dar parcă tot nu ne descurcăm.”

Nu e prima oară când aud asta. Nici a doua. Ba chiar din ce în ce mai des. Și nu, nu mă deranjează. Dimpotrivă, e un semn că părinții caută. Sunt implicați. Vor să înțeleagă. Doar că, pe drumul ăsta, se strecoară uneori și o confuzie.

De ce aleg mulți părinți un influencer

Simplu. Pentru că influencerul vorbește ca un prieten. E cald, amuzant, se filmează cu pisica în brațe și cu copilul alergând prin spate. Promite o soluție rapidă. Și o face într-un reel de 30 de secunde.

Psihologul? Uneori pare prea formal. Vorbește despre „internalizare”, „coreglare emoțională”, „coping” sau „modele de intervenție cognitiv-comportamentală”. Întreabă despre temperament, contexte, tipare. Nu pentru că vrea să complice lucrurile, ci pentru că a învățat să fie riguros. Pentru că diagnosticul nu se pune pe story.

Într-o lume obosită și grăbită, emoția vinde mai bine decât raționalul. Promisiunea e mai atrăgătoare decât procesul.

Așa că am decis și eu să fiu influencer. Măcar puțin.

Pentru că am realizat că într-un reel de 30 de secunde - la mine minimum e 40 - cu un zâmbet bine plasat și câteva emoji strategice, poți ajunge la mai mulți părinți decât printr-o explicație detaliată despre mecanismele psihologice din spatele comportamentului copiilor.

Având în spate ceva experiență în comunicare, din vremea în care „presa scrisă” nu era un termen nostalgic, am început să învăț cum funcționează lumea de acum: reeluri, hook-uri, descrieri cu îndemn la acțiune, ore de postare, algoritmi care se schimbă după cum bate vântul.

Am filmat, am pus subtitrări. Mi-am pus întrebări esențiale: „Vocea e prea lentă sau prea rapidă?” „E mai bine să privesc în cameră sau spre fereastră, gânditoare?” „Trebuie să se vadă în fundal colțul camerei sau fotoliul?”

Am primit încurajări, dar și mesaje ironice de la colegi: „Treci și la TikTok? Să nu uiți filtrul cu inimioare când vorbești din DSM.”

Am postat. Am primit 20-30 de aprecieri. O distribuire. Un comentariu-două.

Și m-am bucurat. Pentru că știu că acel clip, oricât de puțin a ajuns, poate a ajuns la un părinte care avea nevoie de el. Iar dacă acel părinte a înțeles ceva ce îl apropie un pas de ajutor real, e mai mult decât poate măsura un algoritm.

Așadar

Psihologul nu oferă rețete generale. Nu promite miracole. Dar oferă ceva ce nu se poate comprima într-un reel: siguranță, competență, proces.

Specialistul în parenting sau influencerul poate avea un rol. Poate inspira. Poate susține. Dar nu poate face evaluare sau intervenție psihologică.

Ce pot face psihologii: să vorbească mai simplu, mai uman, mai prezent. Să nu se teamă de vizibilitate.

Ce pot face părinții: să caute profunzime, nu doar promisiuni. Să întrebe: ce formare are cel pe care îl ascult?

Ce pot face influencerii: să înțeleagă cât de mare e responsabilitatea de a vorbi cu părinți în suferință. Să trimită către profesioniști în sănătate mintală atunci când e nevoie.

Ce fac eu: continui. Cu ședințele din cabinet. Cu postări și reeluri imperfecte, dar sincere. Cu texte lungi, ca acesta. Și cu speranța că vom învăța, treptat, să ascultăm nu doar ce e mai vizibil, ci și ce e mai valid.

Pentru că ajutorul real nu e întotdeauna viral. Dar e cel care contează pe termen lung.